The end of hope?

Sunt trist. Sunt aşa de trist încât cred că aş putea să lăcrimez. Aş minţi dacă aş spune că n-am fost niciodată aşa trist. Nu vreau să exagerez. Dar totuşi adevărul e că sunt trist.
De câteva săptămâni mă tot gândesc. La trecut, la prezent şi la viitor. Mai mult la viitor bineînţeles. Şi totul în strictă legătură cu agitaţia politică, economică şi socială ce se precipită în ultima vreme pe fondul lipsei banilor şi îndatoririi noastre la Fondul Monetar Internaţional.
Eu sunt unul din ăia care munceşte şi plăteşte impozit statului român fie că e vorba de profit, fie că e vorba de vehicule sau alte posesiuni. Eu nu vreau să crească TVA-ul, nu vreau să scadă salariile, nu vreau să mă gândesc cu grijă în suflet la ziua de mâine. Nu vreau! Bani sunt din ce în ce mai puţini, se simte. De ce trebuie să mă privez de diverse plăceri ca să pot trai? De ce? E vina mea? Sunt eu oare vinovat că am terminat o facultate, m-am angajat imediat după şi lucrez pe un post bun, dar cu toate astea nu sunt plătit suficient iar viitorul e sumbru în privinţa asta? Şi oare nu mă doare să ştiu că oricâte eforturi aş face şi oricât de mult aş munci există o foarte mare posibilitate să nu fiu plătit niciodată pe măsura muncii depuse, în această ţară în care m-am născut? Şi oare nu am dreptul să fiu nefericit când mă gândesc că o să am venituri insuficiente când voi ieşi la pensie (asta desigur DACĂ voi mai apuca să ies vreodată la pensie).
Ştiu că ne stă în putere să schimbăm ceva dar în cât timp şi cu ce preţ? Şi de ce nu am făcut-o până acum?
E deja târziu şi timpul nu mai are răbdare.
Cu părere de rău, ideea de a lăsa în urmă ţara natală şi a purcede către meleaguri unde munca cinstită şi eficientă este apreciată se conturează din ce în ce mai bine şi în curând se va materializa.
Aici nu mai e nimic de făcut.

Routine maitenance

Captain's log. Star-date (according to our measuring) 05 May 2010.
I thought I know things. I even thought experience is everything. The fact is that it doesn't seem to be right all the time. Sometimes you get to fell things that move your every concept of "this is what's meant to be". I thought I knew how it feels to love, to care, to think every second at your half, to be at your maximum lovin' potential. Well guess what? I was fuckin' wrong.
All those years. All those days, minutes and seconds I thought that way proved me that it's another way.
So that's how everything goes - you can never know what's in store, and this happens disregarding the experience.